“Furnizarea de energie electrică se leagă atât de mult de noțiuni tehnice, încât e extrem de greu să traduci contractul într-un limbaj care să poată fi înțeles de oricine. În contractele folosite pe piața liberă, am încercat să nu ieșim foarte mult în afara contractului reglementat, cu care oamenii erau deja obișnuiți. Dar chiar și în cel nereglementat e obligatoriu să pui anumite paragrafe extrem de tehnice, din păcate, care trebuie să rămână formulate ca atare. E greu să găsești un limbaj care să fie și legal, și uzual în același timp.”
Din fericire, în magazinele noastre sunt mulți oameni bine pregătiți, care pot explica atât contractul, cât și factura, care și ea e marcată de reglementările care stabilesc ce informații trebuie să conțină. În afară de cantitatea de energie livrată, preț unitar, perioadă șamd, apar și taxele de cogenerare, certificate verzi, accize, lucruri care o complică și mai mult pentru consumatorul neavizat. Pe de altă parte, aceste informații trebuie să fie transparente, pentru ca specialiștii să le poată verifica.
Viața în departamentul coordonat de Oana
Colegii de la Juridic au două mari arii de acțiune – litigii și consultanță. Litigiile sunt mai ales de recuperare a creanțelor, dar și cazuri în care compania e acționată în judecată sau situații care implică alte părți. În a doua arie, ajutorul pentru departamentele de business vine sub forma consultanței pe diverse tipuri de contracte, clarificări în legătură cu legislația, opinii în campaniile comerciale și multe altele. De când piața de furnizare de energie electrică a devenit concurențială, activitatea s-a diversificat foarte mult, ceea ce Oanei îi place.
Față de când a venit în Enel, posibilitățile de dezvoltare a colegilor din departamentul Juridic sunt mult mai multe. În urmă cu 12 ani, și-a promis că va pleca atunci când domeniul va înceta să o uimească, iar asta încă nu s-a întâmplat. Provocările sunt cele care stimulează învățarea, iar la învățare Oana ține foarte mult.
“Sunt destul de exigentă ca manager. Suntem maturi și trebuie să înțelegem unde suntem și ce trebuie să lucrăm ca să evoluăm constant. Munca noastră de învățare nu se termină niciodată. E important să înveți de la ceilalți, să te implici în chestii noi, să faci propuneri de legislație, să ai curajul să ai o viziune. Compania are niște principii pe care se bazează, dar viziunea o fac oamenii. Nu cred că viziunea e o chestie lipsită de viață, ca un fel de statuie pe care venim și o lustruim. Conceptul Enel #OpenPower poate să îmbrace multe forme. În asta constă: să ai puterea să te deschizi și să faci lucrurile altfel.”
Cu această poziționare bazată pe principii și pe puterea fiecăruia de a schimba ceva, Oana recunoaște că poate să fie incomodă. Vrea să construiască pornind de la a prezenta lucrurile așa cum sunt, de la ceea ce ea numește adevăr. Nu se mulțumește cu „nu se poate” sau „poate altădată”. Crede că mereu există o modalitate să faci lucrurile bine și corect, doar că poate e nevoie de mai mult efort, de imaginație, de putere de convingere. Crede că lucrează într-o companie în care se pot face lucruri faine, iar oamenii sunt dispuși să muncească pentru asta, mai ales că în Enel deschiderea directorilor generali e mare. Iar când reușesc, și clienții văd asta.
Îi place direcția în care merge compania, de la un furnizor de utilități la un furnizor adaptat nevoilor clienților moderni: oferă produse și servicii conexe furnizării de electricitate și gaze. În contextul evoluției cadrului european, de la o situație în care clienții erau obligați să stea cu furnizorul pe care îl desemna o terță autoritate, am ajuns la un cadru în care își pot alege liber furnizorul, care acum devine un integrator alături de care se simt în siguranță.
O companie în schimbare într-o industrie în schimbare
În cei 12 ani în Enel, Oana a avut ocazia să vadă evoluția de la un mindset de companie de stat la unul deschis spre evoluția continuă. Modul de interacțiune între colegi s-a schimbat, iar diversitatea lor e apreciată ca un plus pentru mediul de lucru – îi place să aibă de-a face cu oameni formați diferit, cu pasiuni dintre cele mai diverse. În ultimii ani, a observat în companie o deschidere mare și spre exterior: dorința de a se apropia de clienți, la care digitalizarea contribuie semnificativ. Exemple ar fi contractarea online, contractarea rapidă care folosește tehnologia OCR, factura prin SMS, dar și alte procese care nu sunt la fel de vizibile în exterior, dar cresc eficiența companiei și astfel capacitatea ei de a-și servi mai bine clienții.
“Pe mine nu mă sperie digitalizarea, deși unii cred că la un moment dat roboții o să ne preia munca. Dar cred că niciun robot nu va putea să aibă gradul de sofisticare al unui avocat bun și orice companie mare are nevoie de avocați buni. Iar roboții, ca să fie programați, trebuie să aibă în spate oameni care să știe ce anume să programeze. Diferența e că vei face lucrurile într-un alt mod decât erai obișnuit.”
Alergarea și starea de flow
Când am stat de vorbă cu Oana, câteva cuvinte s-au tot repetat: „schimbare”, „viziune”, „oameni”, dar și „m-am îndrăgostit”. De cine credeți că s-a îndrăgostit? Ei bine, de Hagi, de munți, de Herăstrău, de alergare. (Soțul e undeva și mai sus, printre admirație și inspirație!)
De alergare s-a îndrăgostit la vârsta de zece ani, când se visa un nou Carl Lewis, campion mondial la alergarea de viteză. Dar avea să afle de la antrenor că nu pentru viteză era făcută, ci avea fibră pentru semifond. Avea o formă de alergare frumoasă și parcurgea cu ușurință turele de pistă. Dar timpul pentru activitățile extracuriculare s-a redus treptat, pentru că părinții puneau accent mai mult pe școală, iar în liceu alergarea a fost înlocuită de mersul pe munte în taberele câștigate ca premiu de gașca de olimpici naționali din care făcea parte.
Alergarea a recâștigat teren abia după un an greu, cel în care a terminat facultatea. A descoperit parcul Herăstrău, în care atunci alergau puțini oameni, care ajungeau să se cunoască și să străbată aleile împreună. La ideea unei prietene, alergătoare și ea, s-a înscris prin 2003 la primul concurs, Maratonul DHL, la proba de semimaraton. Amintirea e legată de o greșeală de începător: și-a cumpărat pantofi noi de sport chiar înainte de cursă, așa că a terminat-o în sandale până la urmă, din cauza rănilor. Spre surprinderea ei, cele două prietene s-au clasat pe locurile 4 și 5 și au urcat pe podium alături de un idol personal: Valeria Răcilă Van Groningen, campioană olimpică la canotaj, devenită alergătoare de agrement, pe care o admiră pentru vitalitatea ei extraordinară.
În 2010 a venit și vremea pentru primul maraton, sub impulsul unei despărțiri recente: avea nevoie de un efort mare care să șteargă tot! A jucat acest rol proba de ștafetă de Iron Man, la Oradea: patru ore de alergare vara, la apus de soare.
“Alergarea e un mod de conectare cu mine, în primul rând, și de relaxare, de introspecție, modul în care reușesc să mă deconectez de lucrurile mărunte, presante, care nu te lasă să vezi the big picture. M-am îndrăgostit de alergare, pentru mine nu e doar un mijloc sau un hobby, e un mod de viață și mi-am propus să alerg și când voi avea 70 de ani. Dreptul a venit pe o nevoie a mea de a fi structurată și de a-mi pune în aplicare principiile etice la care țin foarte mult. Alergarea e modul cel mai bun în care pot găsi soluțiile la cazurile care par să nu aibă una. Există în alergare o stare care se numește flow. Momentul acela în care totul din jurul tău dispare și ești doar tu cu tine și lucrurile par să treacă prin tine fără să te atingă. Gândurile trec și se oprește exact gândul pe care trebuie să-l focalizezi. E o chestie foarte ciudată, dar extrem de faină.”
Au fost perioade în care avea echipamentul de alergare la birou și dădea câteva ture de parc, oprindu-se când îi venea câte o idee care limpezea situația cu care se confrunta la serviciu. Nu aleargă zilnic sau cu același scop. Are nevoie de o stare anume, e un alergător romantic, care nu vânează obiective, nu vrea să demonstreze ceva și nu își măsoară performanțele la fiecare cursă.
Voluntar în organizarea maratoanelor caritabile
Chiar dacă nu își monitorizează atent propriile performanțe, știe exact cifrele pe care le-a atins soțul ei, Gabriel Solomon: a alergat 24 de ore pe scări, deține recordul la alergare pe bandă – 217 km, într-un mall. Pasiunea lui o inspiră, alergarea a fost pasiunea care i-a unit și i-a făcut să creeze împreună campanii și proiecte sportive în scopuri caritabile. În 2011 au inițiat Transmaraton, o competiție în care fiecare participant era totodată și fundraiser pentru o cauză socială. Ulterior, au păstrat ideea de fundraiser individual și au transformat-o în platforma Galantom, un instrument folosit de atunci până azi de ONG-urile care vor să strângă fonduri prin campanii sportive. Oana contribuie în mai multe forme – la brainstorming, la strângerea de fonduri, face consultanță juridică pro bono.
Concursul ei de suflet e Semimaraton Gerar, pe care îl organizează împreună cu soțul și cu câțiva prieteni și care va împlini zece ani în 2020. E o competiție specială și datorită formulei de alergare: în echipe de trei. Și uite așa se leagă prieteniile! E un concurs pregătit cu atenție la detalii – cu declarații electronice ca să nu consume hârtie, cu sacoșe de pânză, cu producători locali.
Și cursele pentru copii sunt o mare bucurie pentru Oana – are ocazia să promoveze sportul care juniorilor le vine natural, într-o țară afectată de o rată mare a obezității infantile. Din păcate, participarea la curse scade odată ce crește vârsta: sunt mulți copii mici care aleargă și puțini dintre cei mai mari.
Sportul, o valoare în familie
Oana are două fetițe, cărora le-a insuflat dragostea pentru sport. Merg împreună în drumeții, aleargă și le place, în general, să aibă un program plin. Ea crede că părinții sunt responsabili pentru opțiunile pe care le dau copiilor și sunt responsabili să fie deschiși la educație: educație alimentară, educație sexuală și așa mai departe. Ține la regulile care influențează sănătatea celor mici, precum orele și conținutul meselor, timpul în fața ecranelor, activitatea fizică.
“Intuiam că o să fiu așa, ca mamă, sunt un om structurat, critic. Poate greșesc, dar eu nu cresc copii, eu cresc oameni. Nu-i tratez ca pe niște copii, încerc să-i tratez ca pe niște adulți. Când eram mică și voiam ceva, mi se spunea – nu poți să faci, ești copil. Sau când aveam musafiri – nu poți să stai aici, du-te la joacă, ești copil. Nu, copiii trebuie să fie pregătiți să poarte dezbateri, să fie interesați de subiecte, să aibă păreri.”
Nu o interesează diplomele, notele, ci își dorește ca fetele să înțeleagă ce li se predă. Când cea mică a început să citească panourile de pe stradă, a fost surprinsă, pentru că n-o învățase nimeni, învățase singură pentru că și-a dorit să înțeleagă. Sensul în viață nu e să te formezi în instituții de prestigiu, ci să fii fericit. Crede că părinții, elevii, studenții care vor ca sistemul de învățământ să se schimbe pot influența acest lucru chiar ei.
În viziunea Oanei, în statul român, sunt multe lucruri de schimbat, dar ai și puterea să construiești ceva. Piedicile, provocările sunt cele care te fac să te gândești și să găsești ideile care să creeze o societate mai bună pentru copiii noștri.
Dacă simți că ai vrea să ni te alături, că noi am putea fi echipa în mijlocul căreia să îți desfășori activitatea, aruncă aici o privire pe joburile pe care le avem acum deschise – dacă nu este ceea ce cauți acum, te așteptăm și altădată, actualizăm această secțiune continuu.
